Ca adorm la opera sau filarmonica n-ar fi nimic.
Multor barbati la varsta mea li se intampla. Barem eu nu sforai (prea tare). Adorm la filme, chiar daca imi bubuie sorround-ul si ma debordeaza suspense-ul. Am simtit cum picotesc chiar la un thriller 7D, in mijlocul publicului care striga innebunit, in tremur de scaune si emanatii de mirosuri putrefacte din tavan. M-a trezit plasatorul care aduna ochelarii la sfarsit: credea ca m-a rapus solicitarea excesiva a simturilor (l-am lasat sa creada)… Adorm la piese de teatru, chiar si atunci cand actorul cel mai isteric se uita fix in ochii mei si zbiara cu intonatie alba, "robotica“, un monolog pretins dramatic si "existential“. Prietenii actori ma incredinteaza ca acele racnete monotone, executate fara clipire, cu ochii insurubati undeva in fata si cu grimasa complet rigida, sunt greu de realizat si ca necesita o mare maiestrie. Am dedus ca folosirea excesiva a acestui procedeu nu este, asa cum credeam, un cabotinism ieftin; ci o demonstratie de arta (deci un cabotinism pretios)… Adorm la circ in timpul salturilor mortale. Cand vreun funambul se dezechilibreaza ori vreun trapezist rateaza vreo priza, asa ma apuca un cascat… La stadion, oricat mi-as concentra privirea pe verdele gazonului, tot atipesc: fix cat se lanseaza un atac finalizat cu gol. Ma trezesc uralele (sau huiduielile, dupa caz) din jurul meu… As adormi – cred – si intr-un montagnes-russes, in bucla cea mai mare si mai rasucita. As adormi la masinutele cu troleu de alaturi, in timpul tamponarii cele mai zguduitoare. Personalul de la parcul de distractii ar putea crede ca m-a doborat socul; cand, dimpotriva, ar fi numai plictiseala… De vina e poate uitatul la televizor: pasiv, consumist, nivelator. Chiar si atunci cand dispare ecranul, ma ecranez eu singur in fata oricarui show. Stateam deunazi in coada de masini, cand a venit la geamul portierei un cersetor. Cum a inceput sa isi recite tanguirea, m-a luat somnul… M-au trezit claxoanele din spate.