De Citit : Editoriale

A venit timpul sa-mi arunc ceasul

| 28 august

De-a lungul vremii, de incheietura mea stanga s-au agatat tot felul de ceasuri care ma trag de maneca sa vad cum fuge timpul

Nu prea le port. Stau aruncate prin casa, pe dupa biblioteca, pe dupa noptiera, pe sub masa. Pe unde te uiti, hop cate un ceas. Unu’ nu mai are baterie, altul nu mai are curea, doua dintre ele nu mai imi plac, unul nu mi-a placut niciodata, altul il am de cand eram copil. Nici unul nu e valoros. Cand eram mic chiar imi placeau ceasurile. Ma duceam la scoala cu un ceas nou si aveam la ce sa ma uit in timpul orelor. Eram copil si simplul fapt ca secundarul ala se plimba la nesfarsit ma captiva minute intregi.
Eram in stare sa ma trezesc la miezul noptii ca sa vad cum se schimba data, incet-incet, ca o nastere. Acum, ca sunt obligat cumva sa port in permanenta un telefon mobil in buzunar care are propriul ceas, nu mai gasesc nicio placere in a-mi agata ceva de mana. O fac doar in anumite zile, cand mi se pare ca sunt prea subtire imbracat. Sau in rarele momente de dichis, cand victoria alegerii hainelor si aranjarea mustatii cere inca un detaliu, un accesoriu, orice. Nici macar nu trebuie sa aiba baterie pentru ca oricum as uita ca-l port. Pe vremuri cascam gura pe site-uri, verificam colectii, ma uitam la ceasurile altor oameni. Acum fug de timp intr-un asemenea hal incat le-as da cu piciorul. Am senzatia ca traiesc de pe o amanare pe alta. Pur si simplu nu mai suport minutele, ca sa nu mai vorbesc de secunde. Nu am, dom’le, nevoie de minute. Orele imi sunt suficiente. n cel mai rau caz, mi-ar prinde bine si niste jumatati de ora, dar orice alta subdiviziune ma indispune. Pana la urma, secundele sunt bune doar pentru bombe si lansari de rachete. Ce-mi trebuie mie, care nu plec nicaieri?