Recenzie la cartea Welcome to my paradise de Lucian Cremeneanu.
Recunosc ca mi-a fost greu sa ma decid asupra temei acestui post. Aveam câteva idei în minte, dar îmi doream ceva de actualitate. Asa ca am ales sa scriu despre o poveste. Despre o experienta pe care nu am trait-o eu, ci altcineva. Se spune ca adesea învatam din greselile sau experientelor altora, nu doar din ale noastre.
Ma voi referi la o carte care a fost lansata recent de catre un cunoscut jurnalist oradean, si anume Lucian Cremeneanu. Nu va fi nicidecum o recenzie, de asta se ocupa criticii de literatura. Si oricum, cine as fi eu sa fac asta? Însa pot spune cu certitudine ca este genul de carte care îti capteaza atentia de la început pâna la sfârsit, trecând prin toate etapele: de la râs în hohote si pâna la constatari triste ca „tot ce este frumos în viata trece repede”.
În „Welcome to my paradise”, autorul si-a descris experienta în insula Bali, loc în care a ajuns în urma unei invitatii primite de la un prieten de al sau, managerul unui hotel de acolo. Timp de trei saptamâni – perioada cât dureaza întreaga calatorie – sau mai bine spus timp de 4 ore de lectura, cititorul este purtat prin aeroporturi si apoi în locuri de vis atât din insula, cât si din Malaezia.
Ce o face aparte pe aceasta carte este tocmai faptul ca toate experientele traite în acele tinuturi magice sunt asociate cu amintirile din copilarie si cu tineretea petrecuta fie în orasul natal, Beius, fie din Oradea. Daca într-adevar aceste coincidente chiar au existat, atunci e clar: nimic nu e întâmplator în viata! De multe ori, în timpul lecturii, am avut senzatia ca recitesc „Amintiri din copilarie” a lui Ion Creanga, dar în varianta reloaded 2009.
Desi se doreste a fi un jurnal de calatorie este în fapt o frumoasa poveste de iubire. Iar cititorul nu poate decât sa spere ca aceasta poveste va continua, macar de dragul scriitorului … Nu voi mai intra în alte detalii, pentru a nu spulbera misterul întregii povesti. Mai stiu însa ca merita citita si nu spun acest lucru pentru a-i face reclama, ci pentru ca te binedispune si în acelasi timp te pune pe gânduri. În acest context, chiar nu mai sunt plauzibile motivele de genul „Nu mai am timp sa citesc”.
Cert este ca, din pacate, timpul ne este adesea un mare rival si încercam mereu sa ne stabilim alte proritati, omitându-le pe cele care realmente conteaza. Dar cititul face atât de bine! Cu atât mai mult cu cât ai parte si de o carte buna. Asa ca nu ne mai ramâne decât sa invadam paradisul sau!
Timpul nostru este mereu prea scurt. Librariile abunda de carti care mai de care, anticariatele si bibliotecile la fel. Scriitorii continua sa scrie, cititori tot se vor mai gasi. Florin Ardelean spunea o data, în cadrul lansarii volumului „Insectar”: „Cartile nu sunt martisoare”, si când facea aceasta afirmatie se referea la faptul ca munca de scriitor, dar si cea de artist trebuie rasplatita, deoarece creatorul a depus un efort considerabil pentru a-si duce la bun sfârsit misiunea. Prin urmare, orice strop de sudoare trebuie recompensat pe masura. Sa ai propria carte (si vorbesc din experienta proprie) îti confera un sentiment ce nu poate fi descris în cuvinte. E precum nasterea unui copil, ar spune Florin Budea. Esti învaluit de emotii, o întorci pe fata si pe dos, o admiri si încerci sa te ciupesti dorindu-ti sa nu fie doar un vis frumos. Sa scrii o carte pe care apoi sa o daruiesti, este un lucru deosebit. Însa mai cred ca totul trebuie apreciat. Pentru ca nu esti doar tu cel care asista la „nasterea” cartii tale. În spatele ei stau multi alti oameni, care trebuie recomensati pe lânga tine, protagonistul.
Am intrat în emisfera creatiei si aproape ca uitasem care este motivul real pentru care am scris aceste rânduri. Si nu pentru a-i face reclama cartii sau autorului, desi daca tot s-a întâmplat, îi doresc sa se bucure din plin de de succes si, mai mult, sa fiu fericita ca mi-a dat o tema de gândire si respectiv de articol, ci pentru ca am înteles din întreaga sa experienta ca o simpla calatorie – desi nu a fost atât de simpla – poate însemna mai mult decât atât. Faptul ca personajul principal a gasit ceea ce nu mai spera sa gaseasca vreodata, adica iubirea adevarata si mai mult sa faca tot posibilul sa lupte pentru ea, m-a bucurat nespus. Iar daca într-adevar simti ca plutesti sau zbori, atunci trebuie sa-ti mentii aripile si sa zbori si în continuare. Sa lupti pentru ce îti doresti si crezi ca merita cu adevarat!
Povestea merge mai departe …