La Copac - București

Locuri : Restaurant

La Copac

 

La Copac nu are fița de cârciumă modernă din centru de Capitală ci moftul boem-gastronomic al unor gazde care vor să potolească foamea și setea trecătorului, bucureștean get-beget sau provenit, în aglomerația celei mai mari urbe a nației.

O dată intrat pe poartă, trecătorul devine Jupân și este tratat, mai întâi de toate, cu zâmbet și așteptare puțină, numai cât să-și tragă sufletul și să înceapă călătoria gustului de La Copac.

Nicio muzică nu țipă în boxe. Masa e însoțită, afară sau înăuntru, de zgomot de oază: muzica păsărilor de și-au făcut loc să clocească în copacul cel mare din centrul curții, freamătul îndepărtat al bulevardului, accentul metalic discret de furculițe și cuțite din mâinile pofticioase ale celorlalți jupâni, murmurul de vorbe între prieteni sau cunoștințe întâmplătoare așezați cu burta plină în fața unui pahar de vin sau a unei halbe rece ca gheața.

Și că vorbim despre Înăuntru și Afară, atunci merită povestit că terasa și casa Copacului sunt prelungiri firești, una dintr-alta, iar designul tradițional are accente de umor pur românesc: lumină din strecurătoare sau ceaun, borcane lipte de tavan, jumătăți de butoaie călare pe perete.Mâncărurile sunt gustoase și pe alese. Feluri nu sunt multe, dar au amprentă distinctă fiecare. Carnea de porc, vițel, berbec sau zburătoare e căutată la producători buni și gătită așa cum trebuie. Garniturile sunt echilibrate și da, oricât de mare ar fi pofta franțuzească (sau belgiană, după cum spun gurile rele) din menu-ul de la Copac lipsesc cartofii prăjiți. În schimb, cartoful auriu tăvălit în unt sau tras în tigaie cu zvon de ceapă și ardei, pun pe cerul gurii amintiri din copilărie. Salatele sunt mai diverse decât media săracă, obișnuită prin piață, de grecești/bulgărești. De Raza Soarelui sau de Floarea Vieții ați auzit? Se mănâncă cu tot sufletul!

Apoi…platourile! Platourile combină carnea cu brânza și legumele în porții îndestulătoare pentru mese mici sau mari, gustările de fasole, humus sau zacuscă devin uneori fel de mâncare prin cantitate și consistență. Ce întâlnire cu prietenii își poate da trecătorul la vreme de seară și la povestit întâmplări de peste zi…!

În fiecare zi de lucru se pot mânca și ciorbe sau supe, în menu-uri speciale, la orele de prânz și doar atunci, în porții atât de consistente că acoperă nevoia și celui mai flămând dintre meseni. Duminica este rezervată focului sub ceaune. Nimeni nu se plânge de mirosul de fum și de fulgii de cenușă stârniți de un vânticel de amiază pentru că nimic nu e mai bun decât amestecul la lingură de lemn și fiert domol. Ca pe vremuri.

Desertul e simplu și la obiect: clătite cu umpluturi de casă și budincă de paste cu brânză ca la bunici acasă. Mai vizitează însă frigiderele soiuri de prăjituri bune – nu tot timpul, doar cât să fie surpriza zilei și bucuria pofticioșilor de dulce.

 

Cât despre băuturi…

Apa vine la pahar sau la carafă și nu se plătește. Gazdele de La Copac nu cer bani pe sete. Ce urmează însă ține de masa oaspetelui și alegerile sale: vin din crame alese, bere mai puternică sau mai potolită,  mied, cidru sau limonade și sucuri pregătite pe loc, în combinații surprinzătoare.

 

Închiderea porților se face târziu în noapte. Jupânul rămas până târziu va vedea pregătirile zilei ce urmează, discret, fără agitație sau strigăte, în armonia locului din toată vremea.

Apoi se va întoarce, precum se întoarce fiecare călător, să-și mai încarce amintirile cu ceva bun de La Copac. Pretext de liniște și de moft, precum spuneam, boem-gastronomic.