PERETELE, de Lia BUGNAR, joi, 27 octombrie 2016, de la ora 19:00, la Teatrul Metropolis, Sala Mare.
Spectacol nerecomandat tinerilor sub 14 ani!
Muzica originală: Vlaicu GOLCEA.
Mişcarea scenică: Andreea BELU.
Decorul: Mădălina MARINESCU.
Costumele: Dorin NEGRĂU.
Regia: Lia BUGNAR.
Durata: 2h.
Profesoara mea, doamna Sanda Manu, spunea ca un actor începe să cânte pe scena în momentul în care tumultul din el e aşa de mare, încât vorbitul nu-i mai e suficient. Aş putea spune că în „Peretele” m-am ţinut de acest principiu ca de una din cele zece porunci, dacă nu şi mai şi. „Peretele” e o poveste mare cu două buzunare, în care încap două poveşti mai mici care se influentează una pe alta, se completează una pe alta, ba chiar aş îndrăzni să spun că râd una de cealaltă.
Nu-mi place deloc să dezvălui întâmplările din piesele mele, evit cu încăpătânare s-o fac, deci nici de data asta nu am să povestesc subiectul, „bancul” cum s-ar spune. Am să citez pe una din actriţele din spectacol care mi-a spus într-o zi, după repetiţie, că „Peretele” cuprinde „toată lumea”. Cuprinde iubire, cuprinde trădare, tristeţe de la lacrimă în colţul ochiului până la hohotul dezlănţuit de plâns, bucurie de la zâmbet timid, pâna la fericirea rotundă ca o lună plină, cuprinde viaţă şi moarte. Asta se simte de partea noastră a scenei şi, dacă măcar un pic din toate astea va ajunge şi la spectator, banii daţi pe bilet vor fi „amortizaţi” pâna la ultima monedă. Se cânta în spectacolul nostru, destul de mult, pentru că viaţa te pune uneori în asemenea situaţii încât vorbitul nu te mai poate ajuta să te faci înţeles, e nevoie de note muzicale.
Pentru că muzica are darul de a se adresa direct sufletului, mai mult decât logica restrictivă a frazelor pe care ni le aruncăm unii altora de-a lungul unei vieţi. „Peretele” nu e ceea ce se cheamă un „musical” (văd ca se foloseste termenul în engleză, aşa că mă conformez). „Peretele” este o piesă de teatru cu părţi cântate. Deci n-o să vedeţi corp de balet, costume sclipitoare cu paiete şi pene de struţ. O să vedeţi nişte personaje care evadează în cântat din când în când, după care revin printre noi, vorbitorii de proză, aşa cum revine un astronaut din imponderabilitatea cabinei lui din spaţiu, la povara propriei fiinţe.
„Peretele” e o comedie. Şi cum râsul se poate defini numai pentru că există şi plânsul pe lumea asta, „Peretele” e în aceeaşi măsură şi o drama. Gata, mă opresc aici, nu mai dezvălui nimic, că îmi vine să povestesc despre ce e, lucru pe care refuz să-l fac. LIA BUGNAR