KAFKA. 5 VISE

” Abisul din noi pare întunecat, ca adâncul unui lac… Acolo, în abisul personal al ființei, dorm și visează întrebările care ne tulbură, pe care uneori le uităm, dar care vin uneori peste noi. Poate de aceea există o seducție intensă în povestirile lui Kafka, ele ne trezesc impresii familiare, aparent uitate, dar care se animă în timpul lecturii, sunt ca visele mari ale omenirii, cele pe care le visăm toți, vise care par să dezvăluie și să ascundă în același timp ceva esențial, tulburător. Textele lui Kafka îmi amintesc de textele sacre scrise în limbi uitate, descifrarea lor este probabil imposibilă, poate fi doar intuită, au puterea marilor mituri in care se adună aluviuni de gânduri, impresii, emoții, într-un amalgam obscur. Umorul lui Kafka destabilizează însă respectul pe care-l impune mitologia, abisul nu este plasat în afara noastră, este în noi. Spiritul iconoclast al lui Kafka, rebeliunea lui literară, inventica lui, din care se revendică multe dintre experiențele estetice radicale ale secolului XX, dau abisului o dimensiune umană, abisul poate părea ridicol, derizoriu, grotesc, poate fi privit cu umor, dar rămâne misterios, dureros, tulburător. Ca toate marile experiențe ale spiritului, povestirile lui Kafka sunt o privire a ființei în oglindă, privirea alunecă însă adânc dincolo de imagine, în jocul bizar al umbrelor care compun imaginea, căutând matricea din spatele fumului imaginii… Prin Kafka intuim răspunsuri la întrebările fără răspuns, dar odată atins, odată văzut, sensul pare să se risipească așa cum dispar dimineața acele vise teribile în care am avut impresia că ni s-a revelat ceva care pare de neatins. Impresia atingerii însă rămâne, e intensă, tulburătoare. Așa îl simt eu pe Kafka. „