Pădurea e reală.
Ridicându-se terifiantă şi grandioasă la poalele Muntelui Fuji din Japonia, legendara pădure Aokigahara constituie decorul plin de suspans al thrillerului supranatural Pădurea blestemată.
O americană, Sara (interpretată de Natalie Dormer din Game of Thrones şi The Hunger Games), pleacă la drum pentru a o căuta pe sora sa geamănă, Jess (Natalie Dormer în dublu rol), care dispăruse în mod misterios. Frustrat de comportamentul lui Jess, soţul Sarei, Rob (interpretat de Eoin Macken din The Night Shift) nu reuşeşte cu niciun preţ s-o facă pe soţia lui să renunţe la această călătorie lungă şi periculoasă.
După ce trece pe la şcoala unde preda Jess, inventiva Sara porneşte ea însăşi spre pădurea blestemată. Însoţită de o nouă cunoştinţă a sa, jurnalistul Aiden (Taylor Kinney din Chicago Fire), ea intră în pădure ignorând avertismentul care spunea că “trebuie să ţină poteca.” Ghidul japonez, Michi (starul japonez Yukiyoshi Ozawa), care-i conduce prin pădure, s-a angajat să-i protejeze pe amândoi, dar la căderea nopţii, văzând că nu-i poate convinge să iasă din pădure, îi lasă să-şi petreacă singuri noaptea în pădurea populată de spirite rele.
În curând, teama o va face pe Sara să piardă legătura cu realitatea; mai mult, ea începe să pună la îndoială tot ceea ce spune Aiden, inclusiv faptul că el n-ar fi cunoscut-o niciodată pe Jess. Hotărâtă să descopere adevărul în legătură cu soarta surorii ei, Sara va trebui să se confrunte singură cu spiritele chinuite şi furioase, care îi transformă în pradă pe toţi cei care îndrăznesc să vină în contact cu ele. Spiritele malefice, care o aşteaptă pe Sara la fiecare cotitură, o fac să cadă într-un întuneric înfricoşător cu care va trebui să se lupte dacă vrea să scape cu viaţă.
Gramercy Pictures, în asociere cu AI Film Entertainment şi Lava Bear/Phantom Four Films, prezintă producţia Pădurea blestemată. Natalie Dormer, Taylor Kinney, Yukiyoshi Ozawa, Eoin Macken sunt actorii din rolurile principale. Casting-ul a fost realizat de Elaine Grainger, costumele de către designerul Bojana Nikitovic. Muzica îi aparţine lui Bear McCreary, montajul lui Jim Flynn, scenografia lui Kevin Phipps, iar imaginea lui Mattias Troelstrup, DFF. Producătorii executivi sunt Len Blavatnik, Aviv Giladi, Lawrence Bender şi Andrew Pfeffer. Producţia e semnată de Tory Metzger, David S. Goyer, David Linde. Scenariul a fost scris de către Ben Ketai, Sarah Cornwell şi Nick Antosca. Regia îi aparţine lui Jason Zada. Filmul este distribuit de Gramercy Pictures Release.
Despre producţie
Pădurea blestemată este un thriller supranatural inspirat de o pădure reală din Japonia, Aokigahara Forest. Cunoscută şi sub numele de jukai, adică “Marea de copaci,” ea este situată în partea nord-vestică a Muntelui Fuji din Japonia. Frumuseţea paşnică a pădurii Aokigahara contrazice însă istoria sa plină de violenţe şi reputaţia sa pentru fenomene paranormale.
Timp de secole, Aokigahara a fost asociată cu moartea şi o credinţă puternică a japonezilor într-o lume paranormală. Legenda vorbeşte despre fantomele ubasute care sălăşuiesc în adâncul pădurii – figuri deznădăjduite ale unor bătrâne abandonate în pădure de către familiile lor, care nu le mai puteau întreţine.
În ultimele decenii, Aokigahara a devenit un loc predilect unde oamenii se duc să-şi curme viaţa; reputaţia sa tragică a crescut în urma poveştilor despre felul în care spiritele morţilor, denumite yurei, au îngroşat numărul fantomelor care hălăduiesc prin pădure – atrăgându-i pe cei trişti, slabi sau neatenţi, către moarte sub coroana verde şi senină a “pădurii sinucigaşilor.”
Ben Ketai a făcut prima schiţă de scenariu, furnizând astfel cadrul de la care va porni dezvoltarea scenariului final. Când Ketai a trebuit să se ocupe de alte contracte pe care le încheiase, producătorii au angajat o romancieră, Sarah Cornwell, ca să lucreze în continuare la acest scenariu. Metzger observă: “Sarah a dezvoltat povestea din copilărie a celor două surori gemene, care are un mare impact asupra prezentului.” De asemenea, Cornwell a dezvoltat intriga, bazată pe conflictul dintre personaje şi a dat contur entităţii întunecate a pădurii.
Metzger afirmă:“[Scenaristul] Nick Antosca a adăugat ceva extrem de important: el a dezvoltat o idee a Sarei conform căreia pădurea este cea care le arată oamenilor propria lor tristeţe. El s-a asigurat că povestea va respecta trăsăturile principale schiţate pentru pădure şi pentru viaţa surorilor. Pădurea blestemată a evoluat ca o povestire psihologică – cu totul diferită faţă de scenariile de groază care se scriu astăzi.
“Scenariul se dezvoltă ca un adevărat studiu despre nebunie. Pădurea e capabilă şi va acţiona în aşa fel încât îi va infecta pe toţi cei care intră în ea, cu întunericul său pătrunzător. Personajul influenţează povestirea – spre deosebire de celelalte povestiri, unde sensul este invers. Pădurea blestemată este condus de evoluţia personajelor – sau involuţia, dacă doriţi.”
Dezvoltarea proiectului, de la conceptul iniţial şi până la filmări, a durat aproape trei ani; primul an al procesului fiind atragerea lui Jason Zada ca regizor al filmului. Zada a atras atenţia publicului cu jocul său interactiv de pe internet, intitulat Take This Lollipop, care le-a dat o senzaţie de pierdere a controlului zecilor de milioane de oameni care au accesat web-ul pentru a.l juca. Dorind să treacă mai departe, la regia unui film artistic, el a citit sute de scenarii, dar abia atunci când a fost abordat de către Lava Bear cu scenariul pentru Pădurea blestemată, a găsit ceea ce căuta.
Zada reflectează: “Vroiam să particip la o poveste în care urmăreşti evoluţia unui personaj, tocmai atunci când se află într-un moment crucial al vieţii sale.”
Zada dezvoltă ideea: “Frica e ceva instinctiv pentru noi toţi. Mi-au plăcut filmele înfricoşătoare încă de când eram copil. Îmi plac în special filmele de dinaintea şi din timpul anilor 1970: Rosemary’s Baby, Don’t Look Now, The Exorcist, The Shining – acestea sunt filmele clasice ale genului şi ale cinematografiei în general. Aşa încât m-am hotărât să realizez un film inteligent, puternic din punct de vedere vizual, un thriller psihologic care să-i conducă pe spectatori într-o călătorie tulburătoare.”
Spectatorii vor percepe Pădurea blestemată prin intermediul personajului titular, Sara, care spune povestea prin intermediul senzaţiilor pe care le trăieşte. Rolul reclama distribuirea unei actriţe capabile să redea atât stările bune cât şi cele rele, într-un rol dublu, al celor două surori gemene, Sara şi Jess. “Natalie Dormer a fost primul nume pe care l-am avut pe listă,” spune Goyer.
Zada şi Dormer au convenit să vorbească la telefon pentru că regizorul “o văzuse în roluri care l-au impresionat datorită abilităţilor şi versatilităţii sale ca actriţă. Când am vorbit, ea a înţeles imediat că portretul eroinei se va contura începând de la un nivel emoţional foarte ridicat şi că acesta va continua să crească de-a lungul filmului.”
Vedeta din The Game of Thrones şi The Hunger Games a fost atrasă de profunzimea scenariului, de cerinţele emoţionale şi fizice pe care le pune în faţa actorului. Ea opinează că “Pădurea blestemată este un film psihologic, şi nu un film de groază şi violenţă. Povestea se referă la descoperirile unei persoane, având un nivel de sofisticare pe care alte filme nu-l au.
“Traiectoria povestirii este descrisă de călătoria eroinei. Drama se conturează imediat: Sara se trezeşte într-o lume şi o ţară cu care ea nu este familiarizată, la mare distanţă de persoanele care ar putea-o ajuta şi în care ar avea încredere.”
Dormer simte că “Sara este în faza de negare, ea şi-a alungat din memorie lucruri petrecute în copilăria sa. Dacă ar fi sinceră cu ea însăşi, ea şi-ar da seama că Jess este mai sănătoasă din punct de vedere psihic decât o consideră Sara. Jess este mai deschisă, mai senină în ceea ce priveşte problemele şi soluţiile sale; ea se confruntă cu demonii săi, pe când Sara n-a reuşit încă să facă acest lucru. Eu mă simt foarte apropiată de rudele mele aşa că înţeleg foarte bine situaţia Sarei.”
“Aspectul exterior al Sarei redă controlul pe care şi-l impune ea, astfel că personajul arată extrem de convenţional şi conservator. Jess în schimb se află într-un contrast evident cu sora sa, fiind mai excesivă, mai instabilă, cu cercei pe corp, machiaj închis la culoare şi păr negru. Mi-a plăcut să le reproduc şi accentul american.”
Dormer se gândeşte cu voce tare: “Scenariul este oarecum o interpretare a unui basm în care personajul pleacă pe un tărâm necunoscut, rămânând singur cu temerile sale. Pădurea e un fel de oglindă aşezată în faţa celor care se afundă între copaci, pentru a le dezvălui problemele pe care le-au lăsat nerezolvate şi care sălăşuiesc încă în interiorul lor.”
Dormer a simţit că i-a crescut adrenalina în timpul filmărilor care au fost “extrem de solicitante – şi asta nu numai pentru faptul că am alergat printre copaci timp de o lună întreagă! Totul era pasional şi profund, fie că era vorba de o izbucnire în lacrimi, fie că era un strigăt sau o prăbuşire într-o crevasă. Totul îmi solicita muşchii şi corpul.
Printre actorii care joacă rolurile masculine se numără Taylor Kinney, vedeta filmului Chicago Fire, care aici îl interpretează pe arătosul jurnalist Aiden. Kinney îşi vede personajul ca fiind “permanent în mişcare; un om cam fără rădăcini, un fel de ţigan. El consideră ce Aiden este un tip cumsecade, dar care pluteşte într-o zonă gri. Odată ce Sara şi Aiden intră în pădure, începi să pui la îndoială intenţiile lui, ca şi Sara, care devine din ce în ce mai suspicioasă…
Zada comentează: “Taylor a înţeles că e nevoie ca el să-l interpreteze pe Aiden incluzând un element de pericol în jocul său.”
Dormer îşi aminteşte: “Eu am experienţă cu personajele ambigue, aşa încât pot să spun că Taylor se descurcă foarte bine!”
Kinney era nerăbdător să lucreze cu Dormer. El povesteşte: “Când Jason i-a menţionat numele, eu îi cunoşteam deja activitatea; ca actor îţi doreşti întotdeauna să joci alături de colegi pe care-i apreciezi şi respecţi. Ea este atât de versatilă şi a fost minunată încă de la început.”
Soţul îngrijorat al Sarei, Rob, este interpretat de o vedetă a altui serial cunoscut realizat de NBC: The Night Shift. Este vorba despre Eoin Macken. El şi Dormer au discutat îndelung, înainte de filmări, despre cum ar trebui să arate relaţia lor de cuplu, şi au concluzionat că Rob nu cunoaşte trecutul soţiei şi cumnatei sale. Macken afirmă: “Am decis împreună cu Natalie că Sara îşi ţine secretele pentru ea şi că ea se protejează ignorând amintirile neplăcute– iar că lui Rob nu-i place să o iscodească. El şi-a ajutat soţia menţinându-i moralul. Avem de a face cu un cuplu fericit, dar căruia nu-i place să “scurme poveştile din trecut”.
Macken a constatat că jocul alături de Dormer este “uşor şi plăcut, iar relaţia dintre personaje merge ca unsă, pentru că Natalie o face să fie naturală şi fluidă.
Personajul care completează distribuţia ajutând-o pe eroina principală, în dublu rol, este cel interpretat de starul japonez Yukiyoshi Ozawa, care joacă pentru prima oară un rol în limba engleză. “Vroiam de mult să joc într-un film la Hollywood,” spune actorul. “Am fost foarte fericit în timpul filmărilor. Acesta era primul film pe care-l regiza Jason, dar el se comporta ca şi cum s-ar fi aflat la cel de-al 15-lea film; mi-a dat o mulţime de sfaturi şi îndrumări.”
Ozawa joacă rolul lui Michi, ghidul care-i duce pe Sara şi Aiden în adâncul pădurii Aokigahara, în ciuda faptului că ei fuseseră sfătuiţi să nu intre acolo. Michi reprezintă vocea înţelepciunii, el cunoaşte pădurea şi îi ştie puterea şi pericolele.
Actorul afirmă: “Michi îi ajută, la insistenţele lor, şi este în esenţă un om cumsecade. El încearcă să-i protejeze pe Sara şi Aiden, dar aceştia au propriile lor priorităţi.
“În Japonia, toată lumea cunoaşte misterele pădurii Aokigahara. Înţelesul denumirii e dat de cuvintele: ‘ao’ e albastru, ‘ki’ înseamnă copac, iar ‘gahara’ este un fel de câmp mare. Dar ceilalţi oameni nu vor să meargă acolo pentru că ştiu despre cei care au murit acolo. Acesta e un subiect sensibil pentru japonezi, care nu vor să vorbească despre sinucigaşi.”
Spiritele sinucigaşilor, numite yurei, devin fantome fără odihnă; datorită morţii violente, în singurătate, ele sunt mânate de emoţii puternice legate de răzbunare, gelozie, ură, durere, sau/şi iubire – care se hrănesc din puterea pădurii însăşi.
Goyer explică: “Cultura japoneză a avut dintotdeauna fantome. Acele yurei sunt de fapt ‘fantomele flămânde’ care nu-i lasă pe vizitatori să plece. Dacă cineva vine în pădure şi apoi se sinucide acolo, sufletul său va rămâne în pădure pe vecie. Mitologia locului spune că acesta nu poate pleca decât dacă atrage alt suflet în pădure, care să-i ia locul.”
“Noi am inventat alte elemente pentru povestirea noastră. Yureii sunt un fel de servitori ai pădurii. Ei sunt nişte personaje tragice, dar totodată manipulatoare, datorită faptului că pădurea îi face să atragă suflete noi pentru ca aceasta să-şi potolească foamea. Deci yureii sunt prinşi într-un cerc vicios.”
Yureul Hoshiko este pe de o parte un înger păzitor, şi pe de alta un fel de mic diavol, pe de o parte, victimă şi pe de alta, monstru. Actriţa japoneză Rina Takasaki a fost încurajată de regizor să folosească toată paleta de interpretări. Zada afirmă: “Întrebarea e dacă ea îşi mai menţine un dram de umanitate. Rina a fost capabilă să interpreteze toate aceste faţete ale personajului, dar spectatorul va rămâne tot în dubiu.
Designerul de costume Bojana Nikitovic i-a îmbrăcat pe yurei şi pe ubusute cu chimonouri aduse din Japonia, unele făcute de mână şi altele cumpărate la mâna a doua. Hainele au fost apoi “îmbătrânite “ cu ajutorul unor procedee cum ar fi arsuri, îngălbenire, decolorare, pătare cu iarbă sau noroi şi supuse unei găuriri care să imite materialele mâncate de molii.
Takasaki şi toţi actorii care i-au jucat pe yurei şi ubasute erau supuşi la machiere şi protezare; actorii care-i interpretează pe ubasute nu puteau vedea nimic din cauza lentilelor albe pe care le purtau pe ochi. Zada afirmă: “Am vrut să folosesc numai machiaje şi proteze, în loc de efecte digitale. De asemenea, am vrut să fac aluzie la imagistica uzitată de thrillerul japonez, dar să-i dau şi o tentă personală – astfel că yureii au devenit palizi, cu pielea crăpată şi părul rărit. Ubasute au rămas ceva mai tradiţionali.”
Zada a menţinut permanent contactul cu Millennium în timp ce cei de acolo făceau modelele. Testele s-au dovedit a fi extrem de importante pentru că piesele puteau fi rotite, iar adâncimea putea fi realizată cu ajutorul siliconului. Tenta finală era realizată în cazul yureilor cu culori palide care derivau din paloarea zombilor. Părul lor era rar şi subţire, diferind de părul bogat din tradiţia japonezilor, care stătea prins în cozi sau atârna pe umeri.
“În pădurea reală vin mulţi turişti care vor să vadă frumuseţea acestui loc plin de semnificaţii din istoria şi cultura japoneză. Dar mai sunt şi oameni care încă vin aici pentru a-şi lua viaţa. Din cauza acestei dicotomii, urma să avem o mulţime de momente de un amuzament negru în filmul nostru.”
Vizita lui Zada în pădurea Aokigahara s-a dovedit a fi memorabilă. El explică: “Am vrut s-o explorez timp de o zi pentru că simţeam că e important ca eu să văd Aokigahara măcar o dată înainte de începerea filmărilor. Trei dintre ghizii care au fost contactaţi au renunţat, fie din cauză că s-au îmbolnăvit, fie pentru că au avut coşmaruri sau premoniţii. Cel care a acceptat în final să mă ducă acolo, a insistat să ne retragem neapărat înainte de apusul soarelui.
“Pădurea mi s-a părut frumoasă, senină şi stranie. Recunosc că nu m-am simţit în largul meu, ba chiar cred că am fost puţin speriat de ea.”
S-au făcut filmări timp de o săptămână la Tokio, pe care Zada l-a apreciat ca fiind “un oraş minunat. Am filmat la o şcoală şi într-un restaurant de sushi, şi am adunat alte materiale filmate, cum ar fi de exemplu imagini ale orizontului. Echipa japoneză şi figuranţii au fost foarte buni şi s-au ţinut de programul de filmare.”
Deşi am luat imagini de la poalele Muntelui Fuji, filmările în pădurea Aokighara nu mai sunt permise, aşa încât producţia trebuia să găsească ceva similar în altă parte. După ce au fost studiate numeroase locaţii din lume, soluţia surpriză s-a dovedit a fi Serbia; Parcul naţional Tara, care este o arie vastă de pădure, la o distanţă de patru ore de mers cu maşina, de Belgrad, ne-a oferit atât un aspect asemănător cât şi locaţii numeroase în care se putea filma.
Scenograful Kevin Phipps a considerat că Tara este aproape “identică cu Aokigahara, deşi noi am ajustat puţin imaginile reale.
“În ceea ce priveşte marcajul din pădure, am crezut că trebuie să copiem semnele din pădure, dar apoi le-am adaptat, rămânând totodată destul de fideli marcajelor reale.”
Serbia a fost de asemenea gazda turnărilor interioare, punând la dispoziţie o fostă hală, unde Phipps şi echipa sa au construit o mulţime de decoruri, printre care câteva locuinţe americane, un motel japonez şi o peşteră de gheaţă, ca şi o crevasă.
Dormer exclamă: “Eu m-am obişnuit cu decorurile colosale din The Hunger Games şi Game of Thrones – iar Kevin şi echipa sa au fost la înălţime.
“După ce am fost în Japonia, când am venit în Serbia, am putut aprecia faptul că totul a fost reprodus cu perfectă acurateţe: estetica japoneză, atenţia pentru detalii. Kevin este excepţional în tot ceea ce face şi înţelege de ce fel de scenografie are nevoie un actor pentru a intra în rol.”
Phipps simte că “menirea sa este să-i susţină pe actori. Natalie mi-a spus chiar că încăperea creată de noi pentru hotelul japonez din film este mai reuşită decât camerele de hotel din Tokio, unde am stat noi în timpul filmărilor.”
Cazarma abandonată din pădure era o structură de lemn pentru construirea căreia departamentul de scenografie a copiat stilul japonez de construcţie. S-a folosit lemn ars, căruia i s-a dat o patină de vechi, iar în afară de stilul tradiţional de construcţie s-au aplicat şi bucăţi de muşchi între buşteni şi la îmbinările pereţilor. În interiorul clădirii, s-au creat pe la colţuri pânze artificiale de păianjeni, au fost înşirate fructe uscate şi un aparat vechi de radio obţinut de la militarii sârbi.
Phipps dezvăluie : “Mă înţelegeam prin semne cu Jason. Am fost amândoi de acord că filmul trebuia să fie meticulos în atenţia sa pentru detaliu. Jason mi-a arătat o mostră de felul în care vede el Pădurea blestemată şi eu mi-am dat seama că gândeam la unison. Fiecare opţiune pe care o făceam era gândită de noi în acelaşi mod.
“Totuşi eu am un obicei de a include şi lucruri care nu au ce căuta în poza respectivă: ceva ciudat, sau care nu se potriveşte. Aceasta conduce la un fel de realitate îngroşată.”
În privinţa casei americane care trebuia construită în Serbia, Phipps îşi aminteşte cum “am discutat cu Jason despre locul în care trebuia să se afle. Sara are slujba în D.C., aşa că am hotărât că ea ar avea de făcut vreo 55 de minute cu maşina până la muncă. Am găsit o hartă a zonei şi am calculat că locaţia casei ar putea fi la Baltimore. Pasul următor era să ne uităm pe internet la casele din regiunea respectivă.
“Datorită acestei case şi a felului cum arată ea, am putea contura felul cum decurge viaţa cuplului – Rob şi Sara. Aceasta e casa pe care şi-au dorit-o; fiind doi tineri fără copii înseamnă că au ceva venituri disponibile aşa că îşi permit lucruri mai bune. Sufrageria e mai mult de fiţe, nu o folosesc decât arareori, la ocazii speciale. Dormitorul este romantic, în culori pastelate, are un fotoliu frumos şi un dressing. Tot aşa cum arată Sara este şi casa ei, care e bine organizată.”
Pentru flashback-urile Sarei din copilărie, pe când locuia la bunica, Phipps a cerut echipei sale să fie mai modestă în ceea ce priveşte decorurile de interior ale perioadei. Deşi amintirile Sarei provin din partea a doua a secolului XX, mergem pe premisa că renovări nu s-au mai făcut în casa bunicii din anii 1970. De aceea mobilierul trebuie să fie purtat, dar confortabil, în culori calde de bej şi maro. Pereţii sunt căptuşiţi cu lambriuri de lemn, cu covoare miţoase şi bibelouri specifice epocii. Şi mai e uşa care duce la subsol…
“…pentru a ne conduce la un element crucial al Pădurii blestemate, copilăria Sarei şi a lui Jess. Subsolul este camera lor de joacă, domeniul exclusiv al lor. Acolo e plin de jucării, câte două din fiecare, una pentru fiecare geamănă.”
Cel mai greu de realizat a fost crevasa care conduce la o peşteră de gheaţă, forme ale terenului care au fost construite pe o distanţă de 40 de metri. Construcţia este o cochilie din fibre de sticlă în care s-au pompat 200 kilograme de ceară topită care au constituit apoi căptuşeala de gheaţă.
Pentru crearea stalactitelor s-au folosit răşini transparente, iar totul a fost stropit cu ceară topită pentru a da grosime şi textură. Ceara topită, provenită de la o fabrică de lumânări din Belgrad, a trebuit aplicată cu ajutorul unui tun, ca un spray imens.
“Nu era un mediu prea plăcut de lucru,” recunoaşte Phipps. “Odată ce ceara a fost împrăştiată pe pereţi, a trebuit să folosim tunuri de căldură pentru a face ca ceara să se topească şi să curgă pe pereţi, devenind totodată transparentă şi lucioasă ca gheaţa. Am lucrat cu câte 20 de oameni, ca pe banda rulantă, fiindcă ceara trebuia să ajungă aproape de temperatura de topire şi apoi trebuia imediat răcită. Era un proces zgomotos, iar noi aveam ceară în păr şi peste tot pe haine. Înainte de filmare, trebuia să stropim pereţii cu apă pentru a crea iluzia unei gheţi care se topeşte şi pică.”
Decorul i-a pus probleme şi operatorului Mattias Troelstrup. El a afirmat: “În anumite momente ale povestirii, Sara merge prin întuneric luminându-şi drumul doar cu telefonul ei mobil; aşadar toate luminile ambientale trebuia să arate ca venite din surse naturale. O peşteră luminată poate arăta ca o atracţie turistică iluminată special pentru a obţine un efect de groază. Folosind leduri mici şi luminiţe soft kino, am reuşit să adăugăm o lumină mai deschisă, pentru atmosferă– iar aceasta a ajutat ca efectul telefonului cu lanternă să se simtă ca ceva aproape organic.”
Dormer trebuia să cadă în peştera de gheaţă “având pe ea un harnaşament, pretinzând că e rănită, ţipând şi având disperarea pe faţă. Acolo trebuia să fie o mulţime de noroi, care în plus trebuia să aibă şi nişte râme şi vietăţi prin el, ca să fie mai autentic!”
Pentru filmările din interiorul pădurii, statutul Parcului naţional Tara a permis ca anumiţi buşteni sau copaci să fie transportaţi cu camionul la locul de filmare. Aceste trunchiuri de copac au fost tăiate în trei şi s-au folosit părţile înfrunzite pentru a crea senzaţia de desiş de pădure. De asemenea, cu permisiunea conducerii rezervaţiei, au putut fi adunate frunze, muşchi, ferigi, flori sălbatice, turbă, care au slujit la crearea pe platou a unui aspect natural de teren împădurit. Această pădure vie însă trebuia udată în permanenţă pentru a se menţine proaspătă, dar nici aşa nu urma să dureze mai mult decât trei zile.
Necesitatea recreării unei bucăţi mari de pădure a însemnat ca Phipps şi departamentul său să amenajeze cât se poate de natural şi un loc unde să se poată ridica din subteran platforma unui lift industrial care a fost construit la comandă şi acoperit apoi cu un „pământ” făcut din spumă de tapiţerie, top-uri de saltele, iar spaţiul din centru a fost mascat cu frunze, pământ, substanţe organice astfel încât să semene cu un teren forestier obişnuit.
În mod similar, abordarea tip “old school” i-a făcut pe Zada şi Troelstrup să colaboreze pentru a obţine imaginea asemănătoare cu cea din filmele care i-au inspirat. Folosirea unor decoruri construite de ei şi a actorilor echipaţi cu proteze corporale trebuia să reducă la minim efectele vizuale; au fost doar două excepţii: una era o extensie a decorului, la etajul superior al hotelului, iar a doua era un crevete servit Sarei într-un sushi bar. Crevetele nu era real, ci realizat pe computer.
Zada explică: “În ceea ce priveşte paleta de culori folosită se poate spune că am avut trei etape. Prima era în America: unde am folosit culori luminoase, moderne. Apoi urmează Tokyo, unde am redat vibraţia de neon a reclamelor citadine. Ultima şi cea mai întunecată etapă coloristică o constituie pădurea. Ea are lumină naturală, dar noi am filmat sub un cer înnorat ca să obţinem un efect dramatic şi o atmosferă sinistră; singura lumină artificială provine de la telefonul mobil al Sarei.
“Pentru a-i menţine pe spectatori în priză şi pentru ca ei să perceapă toată panica prin care trece Sara, am folosit camere de mână şi steadicam pentru a-i putea urmări toate mişcările. Aici eu şi Mattias ne-am inspirat din thriller-ele vechi; de asemenea am mai folosit ocazional şi un ‘split diopter,’ care ajustează parţial adâncimea imaginii, doar într-o parte a lentilei camerei cu care se filmează. Este o tehnică subtilă de imagine şi creează un efect puternic asupra imaginii şi bineînţeles spectatorilor.”
Troelstrup adaugă: “Acest film are atât accente clasice de suspans cât şi accente moderne de horror.
“Ştiam că vremea va fi o problemă pentru filmările exterioare din pădure, dar ne-am dat seama că de fapt un cer înnorat ar avea cea mai bună lumină pentru atmosfera filmului nostru. Dacă aveam un cer senin şi însorit, acela se potrivea cu drumul străbătut prin pădure până la momentul când protagoniştii părăsesc cărarea cea bună. Pentru cealaltă parte a drumului ne trebuia umbră, sau chiar să filmăm după apusul soarelui. Am aşteptat ca norii să vină deasupra noastră pentru a dezvolta suspansul şi atmosfera tensionată; electricianul meu se uita tot timpul la cer, îşi sucise gâtul complet! Sosind dimineaţa, trebuia să ne uităm la ceea ce aveam pe teren, pentru că locaţia pe care o văzusem cu câteva săptămâni înainte putea să arate complet diferit acum. Noi am preferat întotdeauna să aşteptăm lumina şi situaţia cea mai prielnică.”
Efectele reunite ale actorilor şi echipei au condus la crearea “unui film care sperie spectatorii şi care le rămâne apoi în amintire,” susţine Goyer.
El mărturiseşte: “Sperăm că Pădurea blestemată îi va face pe oameni să le fie frică să se afunde în pădure tot aşa cum şi filmul Jaws i-a făcut pe oameni să se teamă de a mai intra să înoate în apa oceanului.”
https://www.youtube.com/watch?v=D1PCpN0KolM