Atlas Sound e jucaria unui cantaret la moda. Din 2004 incoace, Bradford Cox n-a stat locului: trei albume cu trupa Deerhunter, cateva EP-uri delicios de bizare, nenumarate melodii pe care le lanseaza pe blog.
Tot acolo a izbucnit o controversa – asa se spune, nu? – legata de preferintele-i sexuale, dar n-o sa intram in detalii. Sa spunem in schimb ca Deerhunter experimenteaza vârtos si ca Atlas Sound – proiect solo lansat acum doi ani si ajuns, iata, la al doilea album – bate mai degraba o darabana pop. De ce atâta graba, totusi?
Din cauza sindromului Marfan – o anomalie genetica incurabila, care te face inspaimântator de slab si care iti poate pune inima in pericol in orice moment. Cu alte cuvinte, omul se grabeste.
„Logos” e destul de greu de ascultat in intregime de la bun inceput: nici un cantec nu seamana cu precedentul. Ii inteleg pe cei care spun ca nu pot mânca, la o singura masa, icre negre, mititei si profiterol. Dar nu ati putea s-o luati incet-incet? „The light that failed”, de exemplu, imprumuta minimalisme electro nordice (gânditi-va la Múm sau la Björk in perioada Vespertine) si le adauga o chitara rece abia ciupita. Ii urmeaza „An orchid”, o povestioara folk, si „Walkabout”, zbântuiala pop in stilul artsy (fartsy, ar adauga unii repede) consacrat in anii din urma de Animal Collective.
CITESTE MAI DEPARTE postul lui FILIP STANDAVID pe VOXPUBLICA.