De Citit : Editoriale

Valurile Dunării

| 14 februarie

 

M-a luat un dor albastru de Dunavăţ, ca o pală de vânt cald, cu miros de bălegar sălbatic. M-am săturat de stâlpii care-ţi înalţă tensiunea, vreau copacii ăia retezati de pe marginea apei, albi ca niste nori infipti in pămant. Cât se chinuie profesorii să-şi oprească mintea, să-şi oprească timpul, după ce ei l-au inventat. Acolo nu e timp. Sau e destul. Acolo oamenii merg de parcă stau în tablouri. Și vorbesc de parcă ştiu viitorul. Și şi-l stiu. Dacă nu aşteaptă nimic, ce poate să le-aducă? Mi-e dor să stăm seara la treime, din apă, vin şi aer, după ce-am lăsat şi nişte foc să lunece pe gat. Și să suflăm în lingurile de borş dunărean luat din oala de tuci. Tuciul, se ştie, e altfel decât oamenii. Cu cât e mai înţelept se înnegreste. Și când vine mujdeiul să-şi ceară toţi iertare pentru cât o să înţepe cu aer. Mi-e dor de caii ăia care se jucau cu gâturile ca nişte săbii, sălbatici ca stuful. Mi-e dor de limba de pământ, albă ca sarea, care nu lasă dulceaţa Dunării să se amestece cu Marea. De fluieratul de savoy, ca un marş de pitici. Că pitici suntem şi noi, prin bărci. Dar parcă nu ca în faţa vreunui vârf de munte. Muntele-i semeţ, e impunător, te face mic şi smerit. Dunărea e cherchelită şi veselă, caldă şi lăsată pe spate. E ca un bunic vesel, care-a văzut la viaţa lui că n-aduc o mie de cuvinte aspre cât aduce o inimă deschisă pentru toate, şi bune şi rele. Mi-e dor de Dunavăţ, de tot ce-am văzut, de tot ce-am auzit, dar mai mult şi mai mult imi e dor de lucrul ăla pe care n-am ştiut să-l povestesc nici atunci, când tocmai plecasem şi pe care nu stiu să vi-l scriu nici acum. Dar este. Și te ia de pe la picioare până la cap, ca un musafir pe care nici nu l-ai chemat si nici nu l-ai mai lăsa să plece. Si Delta zâmbeste cu toată gura. Spuneţi si voi, casa in care am stat se numea Șharaiman. De anul trecut a facut un pui, de câteva ori mai mare, ghiciţi cum îl cheamă. Șişharaiman.