De Citit : Editoriale

Un caine aproape perfect

| 25 februarie

are un singur defect

Din categoria minunatelor povesti spuse la gura sobei, zilele trecute, la munte, intr-o dimineata, la o cafea si la un rom de dregere, am auzit una bestiala. Sotia unui prieten povestea ca iesise intr-o zi sa plimbe cainele, in parcul din fata blocului. Prin preajma se tot fataia si un domn foarte bine, care supraveghea atent o frumusete de labrador. Domnul a profitat elegant de faptul ca cei doi caini se adulmecau si puneau de-o joaca. S-a apropiat si a inceput o conversatie. Dupa cateva amabilitati, s-a apucat sa povesteasca despre cainele lui. Cat e de inteligent, cat e de cuminte, sociabil, nu face mofturi, nu latra ca tembelu’ in miez de noapte, face aport de zici ca e teleghidat. La mare, toata lumea de pe plaja casca ochii la cat de frumos se joaca in apa, ce mai, o minune de catel. In plus, pentru ca i-a dat cele mai bune vitamine, inca de cand era foarte mic, nici nu lasa par prin casa.

A devenit un adevarat membru al familiei. Ei sunt cinci. Nevasta, el, doi copii si cainele. Serile petrecute acasa sunt spectacole in toata regula. Labradorul se joaca senzational cu copiii. Ies niste spectacole memorabile. Si se rade cu lacrimi, ori de cate ori cainele isi face numarul si distreaza pe toata lumea. Copiii au facut o pasiune pentru el. Nevasta la fel. Parca a trezit toata casa la o noua viata si, oricand mai apare un moment de tensiune, ca, deh, oameni suntem, cainele simte, dom’le, imediat treaba asta si destinde atmosfera, cu o mutra faina, o tumba, o glumita pe limba lui, gaseste el ceva. E minunat sa iubesti animalele, sa le respecti si sa le protejezi. Singura chestie urata e ca sare la el, la… stapanul lui, atunci cand trebuie sa-si bata copiii. Atunci cainele e pandaliu, e de nerecunoscut. E singurul lui defect. Dar il inchide intr-o camera si se linisteste.