De Citit : Editoriale

Societatea advertising-ului

| 11 July

O cronica netriumfalista a instaurarii democratiei in Chile, No (Nu) chestioneaza delicat perspectivele culturii democratice, in conditiile in care cetatenii sunt tratati exclusiv ca niste consumatori.

Distins la Cannes cu premiul sectiunii “Quinzaine des réalisateurs”, No (Nu) al lui Pablo Larraín este o cronica fictionalizata a referendumului convocat in 1988, in urma presiunilor internationale, de catre dictatorul chilian Pinochet, pe tema prelungirii mandatului sau, cronica focalizata pe creatorii campaniilor publicitare reprezentand, la televiziunea nationala, taberele “DA” si “NU”. Pentru o naratiune despre triumful democratiei, filmul e destul de ambiguu: regizorul chilian sugereaza ca triumful se datoreaza, macar partial, strategiei lui René Saavedra, creator al campaniei pentru “NU” (Gael García Bernal), de a goli conceptul respectiv de o buna parte din substanta sa politica, vanzandu-l exact la fel ca pe un produs de tip Cola – adica pe baza de we-are-the-world-isme roz-bonbon, montate pe refrene catchy, condimentate cu glumite si epurate, pe cat posibil, de apeluri la morala, memorie etc.
Atunci cand tabara “DA” incepe sa-si adapteze campania din mers, ca sa raspunda opozitiei, spectacolul se transforma intr-un duel in toata regula, cu ironica distinctie ca cei doi coordonatori inamici, care in restul timpului sunt colegi, continua sa colaboreze la campania de lansare a unei noi telenovele; finalizata imediat dupa referendum, campania respectiva le este oportunist prezentata comanditarilor ca un fel de manifest pentru noul Chile democratic. Stilistica anti-glossy al lui Larraín (care filmeaza cu echipament de televiziune din anii ’80) permite filmului sau sa se delimiteze de retorica audiovizuala a celor doua campanii, ca s-o poata studia mai bine, in acelasi timp timp in care faciliteaza combinarea reconstituirilor cu secventele de arhiva.