De Citit : Editoriale

Poveste africană

| 07 septembrie

Îi fugise soţia la cinci zile de la nuntă…
Toată lumea îl ştia de Ele, de la Elefantul. Avea aproape doi metri, iar în tinereţe cântărise chiar şi 180 de kilograme. Dar porecla nu de aici i se trăgea, nu de la corpu-i uriaş, ci de la nas. Care era enorm, ca o trompa. Toţi întorceau capul după el pe stradă, nimeni nu mai văzuse un asemenea nas. Cu trecerea anilor, omul a pierdut din greutate, s-a mai încovoiat de spate, dar trompa era la locul ei, stupefiantă.
De la un moment dat, Ele a început să călătorească de parcă ar fi găsit o comoară şi n-ar fi ştiut pe ce altceva să o topească. Nu doar în ţară, ci în cele mai stranii şi îndepărtate locuri din străinătate, din care se întorcea după câteva zile ori după câteva săptămâni fără nici măcar o fotografie, o carte poştală, o frunză, un fir de aţă. Dacă n-ar fi fost văzut în aeroport ori aşteptând autocarul, nimeni n-ar fi crezut că Ele colindă lumea. Când puţinii lui prieteni îl întrebau unde a fost, pe unde se va mai duce, dar mai ales ce face pe acolo, răspunsul era invariabil: Caut, caut… Nici nu venea bine, că după vreo trei-patru zile pornea din nou. Se părea că slăbeşte, se părea că nasul lui creştea puţin câte puţin, dar nimeni n-ar fi jurat că e aşa sau nu. Ele trăia singur, de vreo 40 de ani. Îi fugise soţia la cinci zile de la nuntă şi nu s-a mai recăsătorit. Probabil că ar fi fost complicat să-şi găsească pe cineva, dar poate că nici n-a mai vrut asta.
După una dintre plecările sale, Ele nu s-a mai întors. A trecut o lună, au trecut două luni, trei. Unul dintre vecini a anunţat poliţia, care nu i-a dat niciodată de urmă, deşi l-a căutat şi în ţară, şi în străinătate. Motivul cel mai invocat al dispariţiei lui Ele era că îşi găsise ceea ce căutase în călătoriile lui: locul perfect în care să moară, neştiut de nimeni, întocmai ca un elefant.