De Citit : Editoriale

MAGNOLIILE

| 11 iunie

E primavara!

Si ies eu din biroul in care fusesem chemat, convocat de o bovina incaltata. Sunt tare, am reusit sa duc la capat un dialog fortat binevoitor cu un ranjet fals, arborat cu generozitate.
Inchid usa cu grija, un curent pizmas care mi-o poate lua din mana trantind-o cu zgomot, imi poate afecta calificativul anual pe care, prin atributiile din fisa postului il va face tocmai idiotul abia parasit. Da, am scapat, chinul facerii de conversatie a trecut, dar a si meritat: l-am facut la dinti!
Holul se termina, cateva scari de urcat. Nu-i nimeni, si dupa corvoada conversatiei avute, pot sa dau drumul gandurilor nerusinate de usurare reprimate cu greu. Pentru expresivitate si descatusare nervoasa particip activ si afectiv, cu mimica si brate ajutatoare: „Futu-ti mortii ma-tii de…!”.
Prima parte a treptelor se termina pentru o curba in ac de par. Dar eu nu mi-am terminat scurtul si determinantul rol. O pauza si incepe actul doi. Dar, in fanta ce mi-o deschide noul grup de scari, pe banca din fata lor, alt sef, cu faza lunga a felinarelor spre mine. Cu un gest de prestigidator, frang partitura neterminata si, printr-o insesizabil tranzitie, incerc sa par a fredona o cantare in acompaniament de orchestra. Buna dispozitia ramane, la ea nu trebuie schimbari, gesturile sunt problema. Sunteti fericit, domnule? ma intreaba. Da, primavara, soare, magnoliile inflorite…, incerc sa ingaim, surprins de promptitudinea inspiratiei de moment a unui stiut unic neuron.
Si bag inca un lucru la cap: nicaieri, niciodata, nu esti suficient de singur pentru a te putea bucura…