De Citit : Editoriale

L’été indien

| 16 iulie

De ce nu se-mpacă iubirile, dacă-s iubiri?

Ciudată e memoria asta. Are inima ei, e clar. Priveam pe fereastră, la Brașov, prin dioptria moale a nostalgiei, parcarea din interiorul blocului. Blocul e un monstru încovoiat, care-și clocește în interior bara de covoare, mașinile parcate și zecile de copii. Aici cântam noi pe cinci-șase voci, în ’90, Imnul Golanilor, să nenfrațim cu Bucureștii, până ne sunau vecinii părinții, amenințând că ne dau foc la mașini. De asta îmi aduc aminte mereu, cu un zâmbet. Dar acum? Eri? Pe unde s-au furișat imaginile astea pe care le știm ferecate bine în cufăr, în zestrea cu care m-o lua vreodată bătrânețea? Eri?

Aveam un prieten pe-atunci, în scară opusă. Eram zilnic la el. Era de vârstă mea și descopeream lumea împreună. Pipăiam câte-o pereche de recepționere pe balcon, pălăvrăgeam în bucătărie sau învățam să tratăm o mahmureală. Avea o soră. Eri. Eri… Frumoasă, cu chip fin, cu ochi verzi și par lung, drept și cu o voce delicată dar fermă. Era mai mare ca noi cu vreo zece ani, dar avea pielea proaspătă, curată, chiar și când „venea de la serviciu“, ceea ce noi, trântorii, speram să nu facem niciodată. O priveam camaraderește, stătea de multe ori cu noi la țigară, ne și gătea câteodată. Într-o seară m-am dus pe la ei. Din dormitorul cu ușa închisă, pe sub care nu se vedea vreo dâră de lumină, se auzea pianul. Pentru mine erau acorduri mai mult misterioase decât triste. Era o scenă pe care n-o mai trăisem. O camera închisă, în întuneric și o femeie frumoasă, atingând clapele cu candoare. Iar eu eram afară, îndrăgostindu-mă atunci, pe loc, pe veci.

L-am întrebat de ce cânta sora-sa pe lumina stinsă. Mi-a șoptit cu teamă, un pic zeflemitor: „Așa face când e-ndragostita. Cânta goală. E dusă…“. Am visat, în lunile următoare, că o sărut pe buzele umede și reci. Am iubit-o pe Eri doar în vis, dar adevărat. Am plâns că eram doar un puști.
O iubesc și-acum, și pe ea, în taină, să nu afle celelalte iubiri, atât de crude, atât de geloase…