The Imaginarium of Dr. Parnassus s-ar putea intitula si „Harababura din capul lui Terry Gilliam“. E cu siguranta o harababura, dar pe mine unul m-a emotionat.
Teatrul itinerant de magie al personajului titular din noul film de Terry Gilliam, Dr. Parnassus, pare la fel de decrepit ca „doctorul“ insusi (Christopher Plummer), dar oricine are curiozitatea de a urca pe scena si de a trece printr-o (saracacioasa) „oglinda magica“ se pomeneste pe bune intr-un univers fantastic. Mai precis, unde? In propria minte? In mintea magicianului? Intr-o fuziune dintre cele doua? Intr-un fel de arena in care magicianul si vechiul sau dusman, Diavolul (Tom Waits), isi disputa sufletele muritorilor? E aceasta lume fantastica o lume construita riguros, astfel incat sa aiba coerenta interna? Sau e doar un pretext narativ subtire, din partea unui regizor care nu mai stie decat sa improaste dezordonat cu efecte vizuale? E clar ca Gilliam se identifica partial cu eroul sau – batranul magician ramas fara public. Deci este el un artist epuizat? Pe de-o parte, imaginile cu magicianul si trupa lui cutreierand Londra de azi, cu tot calabalacul lor inghesuit intr-un postalion, sunt cam obosite; filonul liric din care sunt extrase e unul epuizat inca din anii ’60 de Fellini (trupa contine chiar si un pitic). Pe de alta parte, „maginariumul“ din spatele oglinzii are ceva viata: magia nu e doar din aia de tip nou (facuta pe computer), ci si din aia de tip vechi (scripeti, sfori, butaforie) – e un amestec de nou si vechi, bazat pe entuziasm, pe libera asociere a ideilor si pe o memorie enciclopedica a istoriei scamatoriilor. O harababura, poate, dar harababura unei minti profund personale – poate obosita, dar cu sinapse imprevizibile si ticsita de suveniruri rafinate. Pe langa ea, un „imaginarium“ ca al lui Cameron din Avatar, desi mult mai bine organizat, e doar impersonal-decorativ.