De Citit : Editoriale

Directorul și portarul

| 12 November

Nu avea nici măcar birou, ci o masă de bucătărie…

Domnul Sandu era portar la o parcare de lângă Spitalul Județean. De fapt, era director, întrucât parcarea era privată, iar el – acționar la firma care o deținea. Era portar, fiindcă ceilalți doi acționari, care avea fiecare câte 45%, au hotărât să-i dea și lui o pâine. Era director – nu puteai parca acolo fără acordul lui, chiar și dacă plăteai. În fond, era portar: dirija mașinile dimineața, când șoferii se buluceau cu ele în parcare. Era director domnul Sandu, căci caietul cu abonații, facturierul, chitanțierul, telefoanele clienților, ale firmei de tractări, toate erau la el și numai la el. Atent să nu se zgârie autoturismele, să nu se lase distanță prea mare între ele, să nu parcheze vreunul care nu avea abonament, să amușineze hoții – făcea treburile pe care le face orice portar.

Doar domnul director putea hotărî care era locul în care se putea lăsa mașina zi și noapte, lună de lună, ba chiar toată viața, dacă voiai și plăteai pentru asta. Nu o dată a fost văzut turnându-și în pahar bere dintr-un pet de 2,5 litri, ca un portar. La ora 14 nu-l mai găseai la serviciu, iar uneori nici mai devreme, asta fiindcă un director pleacă și vine când vrea el. Nu avea nici măcar birou, ci o masă de bucătărie, acoperită cu o pânză gri, cam decolorată, la care se așeza rar, doar când încasa banii și când tăia chitanțe ori facturi. Era proaspăt bărbierit tot timpul, deseori la sacou, uneori și la cravată, iar parfumul care se simțea cu discreție în jurul lui era un Boss. Taciturn și monosilabic, ca orice portar, n-aveai ce să discuți cu el, oricât ai fi încercat, fiindcă de politică nu voia să audă, iar la mașini nu se pricepea defel. Nu are sens s-o mai lungim: toată lumea îi spunea domn director.

Aproape toată lumea.