În sfârșit s-a gândit cineva că a existat viață și înainte de 1989. Nu de alta, dar lumea trăiește azi de parcă împușcarea lui Ceaușescu ar fi resetat contorul. Adevărul e că fără 1989, 2016 își pierde identitatea. Ba, aș putea zice, rememorarea anului 1989 ne-ar putea ajuta să răspundem, în sfârșit, la întrebarea “A fost sau n-a fost” pe care ne-o punea acu’s câțiva ani domnul Corneliu Porumboiu. Dramaturgul Ștefan Peca a avut revelația că în 1989 împlinise 7 ani de acasă și i-a părut rău după anul respectiv. Așa s-a născut un spectacol /aide-m//é//moire/: “Anul dispărut. 1989”*. Nu e un spectacol recomandat pentru cei pe care-i numim azi “nostalgicii”. Asta deși, pe scenă, actori ai Teatrului Mic, foști martori ai anului 1989 ne invită șăgalnic să asistăm la rememorarea unor întâmplări foarte reale și foarte personale. (Peca a asamblat interviuri pentru spectacol). După care acel ultim an de “înainte” devine tot mai concret. Și tot mai cumplit. Se râde cu lacrimi la “Anul dispărut. 1989”. Asta în sală. Procesul începe mai târziu. Deci ce-a fost? Și, mai grav: “Mai e?”. Pentru cei care au trăit-o, spectacolul ajută la rememorarea Fricii, a perversiunii cu care abstractul Big Brother își făcea odioasa treabă spurcând mâinile și spaimele sorei, a mamei, a tatălui, a iubitului. În 2016, în sala Teatrului Mic, vreo 5-6 spectatori mai norocoși trăiesc chiar experiența de a fi “ridicați” și interogați de “băieții cu ochi albaștri” ca nu uite din oase frica de care au scăpat în 1989 (asta dacă au apucat s-o trăiască). Trebuie să le mulțumesc autorilor – lui Peca, Anei Mărgineanu și actorilor din cele două generații care au urcat pe un teatru-cu-scenă furia unui spectacol din underground – că m-au energizat: mâine, 13 februarie, merg să ajut la o bătălie contra lui Big Brother. SRI mai încearcă un proiect de lege pentru internetul nostru. A fost, și mai e.
* la Teatrul Mic, regia: Ana Mărgineanu; Cu: Gheorghe Visu, Maria Ploae, Mihaela Rădescu, Ilinca Manolache, Isabela Neamţu, Viorel Cojanu, Cuzin Toma/Virgil Aioanei