De la Silvia. 20. Vie.

Am venit pana aici ca sa vad ce-i cu tine. Ti-am urcat pe gat infigandu-ma cu unghiile, lasandu-ti umerii dezgoliti de prezenta mea. Cand ti-am ajuns pe buze, am dormit seri intregi ca un prunc. De aici, de aproape, pari neasfaltat. Pori micuti si firicele de par excitate imi ingreuneaza mersul. Cand te strabat, ma simt ca si cum as merge printr-un lan de grau, ca si cum m-as lasa purtata de curentii unui ocean, ca si cum m-as tolani pe paturi de carne, piele si minciuni asezate straturi, straturi. Acum ma tarasc tot mai sus, sperand sa-ti intalnesc privirea purtatoare de raze.

Ma prind cu mainile murdare de genele tale. Pleoapa iti tresare, iar un punct alb, usor inflamat, apare in golul lasat de radacina unei gene. Ma asez pe spate si-ti mangai geana. De 13 ori de mi-as pune pe ea mainile una deasupra celeilalte si tot nu s-ar termina. Deodata, in coltul ochiului se intregeste o sfera uda, incolora si sarata. Ma reped inspre ea, o sorb pe toata. Ma manjesc pe nas, pe frunte, pe gat. Cu degetele lungi si subtiri asemenea unor paie cotrobai prin evantaiul genelor tale. Incerc sa-ti intredeschid pleoapele, dar tu le strangi ca pe o menghina. Incep sa urlu, ma zbat, strang forta cu mintea, si iti crap pleoapele de la mijloc. O gelatina intarita pictata-n negru si maro se iveste. Iti trec rapid mana prin fata pupilei. Stanga-dreapta. Dreapta-stanga.

-Hai, da-mi un milimetru, priveste-ma!

Pentru cateva secunde, m-am gandit sa ma mut in pupila ta. Si sa stau acolo chircita, ca un embrion format anapoda intr-o mama surogat.

Iti sarut cristalinul. Ai zeci de urme de buze pe ochi. Si multe amprente de maini dornice si iertatoare.

Tu, teren obscur, vorbesti limba desertaciunii!