Metalist rebel in adolescenta, unul dintre cei mai apreciati chitaristi romani de blues debuteaza cu un disc asezonat cu exotisme indiene si cu „mici ghidusii electronice”.

Cyfer ne-a povestit despre semnificatia titlului albumului de debut, Color, dar si despre intentia sa de a invata sa cante ca Ravi Shankar. Color va fi lansat intr-un concert bucurestean in luna decembrie. Pana atunci, piesele sale originale vor fi interpretate intr-un turneu national.

Discul a fost inregistrat impreuna cu Alex Lambrino (bas, voci aditionale), Doru Diaconu (tobe), Irina Creanga (voci aditionale), Iulia Gheorghe (violoncel), Sorin Bunda (percutii, tabla indiana) si Silviu Iliescu, un chitarist de doar 15 ani din Orsova.

„Cyfer debuteaza cu albumul Color”. Tradu-mi, te rog, stirea asta. Ce inseamna „Cyfer”? Ce inseamna „Color”?

Asa cum cuvantul „cyfer” poate avea mai multe intelesuri - „cifru”, „text codificat” sau „un tip fara importanta” - muzicianul „Cyfer” poate avea o insemnatate diferita pentru mai multi oameni. Am sa las cititorul sa-si formeze propria opinie despre mine, in urma lecturarii acestui interviu si a consultarii unui motor de cautare. Lansarea primului meu album este un moment important in cariera mea artistica. Pana acum, publicul m-a putut urmari activand mai mult in domeniul underground, in cluburi mici si in formule reduse. Cei care nu frecventeaza astfel de locatii, au avut la dipozitie pe internet, diferite inregistrari cu momente din concertele mele. Din pacate, acele imprimari lasa mult de dorit din punct de vedere calitativ. Promovarea mea s-a facut aproape exclusiv de pe situl meu minimalist, in alb si negru. In schimb, noul album este inregistrat la cele mai inalte standarde disponibile in Bucuresti (studioul Real Sound al inginerului de sunet Victor Panfilov – n.red.). Formula redusa din concerte a fost completata prin adaugarea unor elemente noi: voci aditionale, percutii, violoncel si multiple texturi de chitara. In aceste conditii, este ca si cum publicul m-ar fi urmarit pana acum in alb si negru, iar acum ma vede... „Color”.

La 16 ani, cantai death metal. Ce coveruri cantai si in ce trupa? Cum ai facut „saltul mortal” spre blues?

Trupa se numea Abandon. Aveam cateva piese proprii, iar coverurile erau la piese de pe albumele trupei elvetiene Celtic Frost, de exemplu Dethroned Emperor si Circle of the Tyrants. Cat despre saltul catre blues, acesta nu a fost atat de mare pe cat ar parea la prima vedere. Inca de mic, am ascultat genuri muzicale dintre cele mai diverse: rock clasic, blues, jazz, soul si chiar muzica indiana. „Metalele” corespundeau foarte bine cu modul in care doream sa ma exprim in acea perioada. Eram un adolescent neinteles, suparat, iar vremurile postrevolutionare in Romania erau tulburi. Cu timpul insa, diversele mele influente muzicale au inceput sa-si faca loc in proiectele la care am participat.

Primul extras de single, Square Almost Room, povesteste despre sentimente deprimante, insomnii si vremea glaciala de afara. Asa e bluesul de felul lui sau asa esti tu de felul tau?

Nici una, nici alta... Nu putem asocia cateva sentimente si stari unui stil muzical. Pana la urma bluesul este doar un cadru in care se pot exprima mai multe trairi. Piesele mele nu sunt autoportrete. Atunci cand compun, mai degraba ma las condus de cantec, incercand sa inteleg mai intai eu despre ce e vorba in el. Includerea sentimentelor mele cotidiene in acest proces nu ar face decat sa altereze rezultatul final.

La album, a colaborat si un chitarist de 15 ani. Cum l-ai „corupt” pentru blues?

Silviu Iliescu este o surpriza placuta pentru mine. Nici macar nu-l cunosteam inainte sa apara pe album, deci nu eu l-am corupt pentru blues. El este castigatorul unui concurs, pe care l-am organizat impreuna cu Comunitatea Chitaristilor din Romania. Premiul concursului era chiar prezenta pe album.

Alexandru Andries spunea recent ca in anii ‘90, romanii nu stiau cu ce se mananca bluesul. Astazi, ti se pare ca publicul este mai in tema?

Da, evident ca astazi publicul avizat este mai numeros, in special datorita Internetului. Acum este suficient sa tastezi „Robert Johnson” intr-un motor de cautare si poti citi imediat biografia lui completa, in timp ce ii asculti muzica. In anii ‘90 accesul la blues era mai greu, din aceasta cauza erau foarte putini fani adevarati de blues. Eu cunosc doar doi, in tot Brasovul. Chiar daca acum sunt mai multi ascultatori de blues, tot putini sunt, procentual. In Romania, bluesul este un fel de nisa a nisei, dar asta nu e o problema. Concertul in fata unui public neavizat are farmecul sau.

Ce aduci nou pe albumul tau fata de un A.G. Weinberger sau un George Baicea?

Nu mi-am pus vreodata problema in acest fel. Albumul meu nu este un raspuns sau o completare la alte discuri prezente pe piata romaneasca. Eu incerc sa-mi pastrez identitatea ca muzician, de la simple note executate pe chitara pana la productia finala a unui material audio. Ca stil, Color este o combinatie originala de ritmuri funky, compozitii alternative si blues guitar, asezonate cu elemente exotice in context: percutii, violoncel si mici ghidusii electronice. Publicul va decide daca albumul meu aduce ceva nou sau nu.

Piesa Six Feet Under Water suna mai degraba ca o melodie scrisa de George Harrison in vremea fascinatiei pentru Ravi Shankar. Ce e cu tot acest „dezmat” indian?

Latura „world fusion” din muzica mea este putin cunoscuta. Am avut inca din 1999 un proiect de muzica instrumentala, in care combinam diferite teme si sounduri exotice. Intentionez sa introduc astfel de fuziuni muzicale si pe viitoarele mele albume. Cu muzica indiana m-am intalnit prima data la 11 ani, acultand chiar piesa Within You Without You, scrisa de George Harrison. Ulterior mi-am cumparat cateva albume Ravi Shankar si m-am familiarizat cu sonoritatile indiene. Mi-as dori sa studiez muzica indiana clasica si sa invat diferite „raga”, dar ma tem ca asta va fi posibil cand ziua va avea 28 de ore.

Fata de alti cantareti de blues, preferi duetul cu o voce feminina. De ce?

Vocea mea este una baritonala. O voce feminina o completeaza bine, in special pe refrene. Intr-adevar, duetul cu o voce feminina nu este ceva obisnuit in blues, dar eu n-as caracteriza albumul meu ca fiind unul de blues.

La clubul Big Mamou, in cadrul seriei de concerte „Open Microphone” inviti si amatori. Care a fost cea mai neplacuta surpriza? Dar cea mai placuta?

In trei ani au fost destule surprize. Imi amintesc de aparitia pustilor talentati de la X-plod care cantau bine hard-rock, desi aveau la vremea aceea varste cuprinse intre 8 si 13 ani, de aparitia lui Andrei Balasa, un chitarist talentat si foarte „bluesy”, atunci in varsta de 12 ani. Americanii Jacob Glick si Leon au fost si ei un fenomen interesant. Surprizele neplacute au fost atunci cand, potrivit experientei si renumelui, m-am asteptat la mai multe din partea unor muzicieni, care din diverse motive nu s-au putut exprima prea bine sau au tratat evenimentul cu neseriozitate.

Urmareste aici secvente din concertele lui Cyfer.